cultură financiară

Introducere – România și sistemul bancar în anii ’90
Anii ’90 au fost pentru România o perioadă de tranziție intensă și confuză, în care economia planificată de dinainte de 1989 se transforma, cu pași adesea haotici, într-o economie de piață. Sistemul bancar era la rândul său într-o fază incipientă de liberalizare: băncile comerciale se desprindeau din vechi structuri de stat, apăreau primele instituții private, iar legislația era adesea incompletă sau neadaptată noilor realități.

Produsele bancare erau simple, aproape rudimentare. Oamenii își țineau banii în depozite la termen sau conturi curente, de obicei în lei, iar dobânzile erau foarte mari, pentru a compensa inflația galopantă. Creditele pentru populație erau rare și limitate, dar pentru firme, mai ales cele cu conexiuni politice, accesul era mult mai ușor. În plus, băncile asigurau schimb valutar și transferuri interne și internaționale, în special pentru comerțul exterior. Cardurile bancare, bancomatele sau serviciile online erau aproape inexistente; majoritatea tranzacțiilor se făceau la ghișeu, în numerar.

Încrederea publicului în bănci era mare, mai ales că mulți români asociau instituția bancară cu ideea de siguranță a statului. În realitate, garanțiile pentru depozite erau limitate sau aproape inexistente în primii ani după Revoluție, ceea ce însemna că falimentele bancare loveau direct economiile oamenilor. Lipsa unui cadru strict de reglementare și supraveghere a permis unor bănci să acorde credite cu criterii politice sau personale, să opereze fără transparență și, în final, să genereze pierderi uriașe acoperite de bugetul public.

Între 1995 și 2002, nume precum Bancorex, Bankcoop, Dacia Felix, Banca Agricolă (salvată și privatizată), Banca Albina, Banca Religiilor sau Banca Turco-Română au ajuns sinonime cu scandalul, pierderea și neîncrederea. În spatele fiecărui faliment se află povești diferite, dar toate au un fir comun: legătura dintre creditarea politizată, managementul defectuos și absența unei răspunderi reale.

În acest prim articol analizăm falimentele băncilor de stat, pentru ca în partea a doua să discutăm despre prăbușirile băncilor private, născute din entuziasmul și lipsa de experiență a capitalismului incipient.

Bancorex – de la banca vedetă la simbolul jafului din tranziție

Bancorex, pe numele său complet Banca Română de Comerț Exterior, a fost creată în 1968 pentru a gestiona tranzacțiile internaționale ale României socialiste. După 1989, banca a rămas una dintre cele mai mari instituții financiare ale țării, cu un rol dominant în finanțarea importurilor și exporturilor și cu relații privilegiate cu mari companii de stat și cu mediul politic.

Acționarul principal era statul român, iar managementul era numit politic. Poziția Bancorex în sistem era una de instituție strategică, fiind percepută drept „prea mare ca să cadă” – ceea ce, paradoxal, a alimentat comportamente riscante. În anii ’90, banca a devenit principalul canal prin care s-au acordat credite preferențiale către firme cu conexiuni politice sau către persoane din structurile fostei Securități, din serviciile secrete, din magistratură și din aparatul guvernamental.

Mecanismul era adesea același: credite în valută sau lei, cu dobânzi mult sub cele de piață, acordate fără garanții solide, uneori pentru firme fantomă. În multe cazuri, beneficiarii depuneau banii în alte bănci la dobânzi mult mai mari, obținând profit fără să investească efectiv. Această practică, combinată cu lipsa de control real, a dus la acumularea rapidă a unui portofoliu uriaș de credite neperformante.

Numirea lui Răzvan Temeșan în fruntea băncii, în 1993, a coincis cu o perioadă de expansiune agresivă a creditării, dar și cu o degradare accelerată a calității portofoliului. Sub conducerea sa, Bancorex a început să acorde credite masive, de multe ori fără garanții reale, către firme apropiate de partide, afaceriști cu conexiuni în cercurile de putere și chiar cadre din serviciile secrete, magistrați și polițiști. Multe dintre aceste împrumuturi aveau dobânzi preferențiale, mult sub nivelul pieței – 26–38% pe an într-o economie în care dobânzile comerciale depășeau 100% – ceea ce, în realitate, însemna o subvenție mascată. În loc să investească banii în activități productive, numeroși beneficiari îi plasau în depozite la alte bănci, cum era Dacia Felix, unde dobânzile ajungeau la 150–170%. După câteva luni, își achitau creditul și rămâneau cu profitul în buzunar, în timp ce pierderea era trecută în contul băncii.

Pe măsură ce anii treceau, pierderile reale erau ascunse prin artificii contabile. Creditele neperformante erau rostogolite, reîncadrate sau refinanțate, iar provizioanele obligatorii erau ignorate. În 1997 și 1998, primele semne de colaps au devenit evidente: rapoartele BNR și presiunile FMI indicau clar că Bancorex era insolvabilă de facto. Statul a intervenit cu recapitalizări masive, peste 600 de milioane de dolari, bani care au întârziat, dar nu au evitat dezastrul. În 1999, zvonurile despre prăbușirea iminentă au provocat retrageri masive de depozite. Guvernul a decis atunci să salveze ce se mai putea salva: activele viabile și depozitele garantate au fost transferate la BCR, iar portofoliul toxic – peste o mie de dosare de credite neperformante, însumând 1,5–2 miliarde USD – a fost mutat la AVAB pentru o recuperare iluzorie.

Falimentul Bancorex a lăsat în urmă o gaură estimată la două miliarde de dolari, acoperită integral din bani publici. Depozitele populației au fost protejate, dar prețul a fost plătit de contribuabili. Efectul de contagiune a fost imediat: alte bănci mici au fost lovite de retrageri, încrederea în sistem s-a prăbușit, iar drumul a fost deschis pentru intrarea masivă a băncilor străine. Cât despre vinovați, povestea Bancorex este emblematică pentru România anilor ’90: deși există dovezi și mărturii despre credite politice, favoruri financiare și chiar implicarea unor rețele din fosta Securitate, nimeni din conducerea de vârf nu a fost condamnat. Temeșan a ieșit din scenă fără o condamnare definitivă, ba chiar a câștigat ulterior procese împotriva BCR, încasând despăgubiri. Nota finală, una uriașă, a rămas pe umerii oamenilor obișnuiți.

Bankcoop – colosul cooperativ care s-a prăbușit sub propria greutate

Dacă Bancorex a fost simbolul corupției de la vârful statului, Bankcoop a fost imaginea unei bănci de retail imense, care s-a prăbușit sub greutatea propriei expansiuni necontrolate și a unui management defectuos. Moștenitoare a Băncii de Credit Cooperatist din perioada comunistă, Bankcoop era, la începutul anilor ’90, prezentă în aproape fiecare oraș din țară, cu sute de sucursale. Pentru milioane de români, era banca la care își plăteau facturile, își depuneau economiile sau luau primele credite de consum. Popularitatea ei se sprijinea pe o rețea fizică impresionantă, dar infrastructura informatică era rudimentară, iar politica de creditare – cel puțin în teorie – trebuia să fie prudentă și orientată spre clientul obișnuit.

În realitate, în a doua jumătate a anilor ’90, Bankcoop a intrat în aceeași spirală de împrumuturi cu risc ridicat care afectase deja alte bănci românești. Credite mari au fost acordate firmelor apropiate de politicieni sau conducerii locale, adesea fără garanții solide. În paralel, dobânzile preferențiale și „aranjamentele” locale au erodat baza de capital. Într-o economie cu inflație de peste 100% și dobânzi pe piață exorbitante, Bankcoop a rămas blocată cu portofolii de credite neperformante care se adunau rapid.

În 1999, prăbușirea Bancorex a declanșat un val de panică bancară. Depozitele s-au retras masiv și din Bankcoop, iar lipsa lichidităților a devenit evidentă. BNR a impus restricții, iar în același an a început procedura de lichidare. Sute de mii de clienți au trebuit să-și recupereze banii prin Fondul de Garantare a Depozitelor, în limita plafonului de atunci, mult mai mic decât cel actual. Portofoliul de credite toxice al Bankcoop a fost preluat de AVAB, iar activele rămase au fost vândute pentru a acoperi parțial pierderile.

Pentru mulți români, falimentul Bankcoop a fost primul contact direct cu ideea că o bancă „la care merg toți” poate dispărea peste noapte. A subminat și mai mult încrederea în băncile românești și a accelerat migrarea clienților către băncile străine, percepute ca mai sigure. Ca și în cazul Bancorex, anchetele ulterioare nu au dus la condamnări semnificative, iar povara pierderilor a fost suportată, indirect, tot de contribuabili.

Concluzie – Istoria se poate repeta?

Falimentul Bancorex și Bankcoop a arătat că în lipsa unei supravegheri eficiente, a unor criterii clare de creditare și a unei răspunderi reale a managementului, chiar și băncile „garantate” de stat se pot prăbuși. Lecția anilor ’90 este că mărimea, notorietatea sau sprijinul politic nu garantează siguranța depozitelor.

Astăzi, sistemul bancar românesc funcționează într-un cadru mult mai strict, cu reguli europene și supraveghere consolidată, iar garanțiile pentru depozite sunt mai solide. Și totuși, ciclurile economice, presiunile politice și tentația profitului rapid nu au dispărut. Rămâne întrebarea: am învățat cu adevărat din acele falimente sau următoarea criză ar putea rescrie aceeași poveste?

În partea a doua vom vedea că nici băncile private, deși născute din entuziasmul libertății economice, nu au fost imune la aceleași greșeli fatale.