cultură financiară

În articolul anterior am vorbit despre marile falimente bancare din anii ’90 din zona controlată de stat — Bancorex și Bankcoop — două cazuri emblematice ale tranziției, marcate de management politic, credite preferențiale și pierderi acoperite din bani publici.
Dar fenomenul nu a fost rezervat exclusiv băncilor de stat. În aceeași perioadă, primele bănci private din România, apărute cu entuziasmul începutului de capitalism, au trecut printr-un parcurs similar: creștere rapidă, lipsă de reglementare, practici riscante și, în final, prăbușire spectaculoasă.

Acest al doilea episod este dedicat acelor povești — cu Dacia Felix în prim-plan — și se leagă direct de lecțiile învățate (sau nu) din falimentele băncilor de stat.

Dacia Felix – primul vis privat, prima prăbușire spectaculoasă

În ianuarie 1991, la Cluj-Napoca, lua naștere Banca Dacia Felix, prima instituție bancară privată din România de după 1989. Fondatorii, printre care omul de afaceri Sever Mureșan, au atras rapid capital de la sute de investitori privați – mulți dintre ei mici întreprinzători sau persoane fizice care vedeau în această bancă o alternativă la instituțiile rigide de stat. Acționariatul era în întregime privat, iar banca se prezenta drept un simbol al capitalismului românesc în devenire.

Poziția Dacia Felix în sistem era una atipică: nu concura direct cu giganții de stat la volum, dar oferea servicii mai rapide, relații mai flexibile cu clienții și un marketing agresiv pentru acea vreme. Dobânzile la depozite erau foarte atractive, iar creditele păreau mai accesibile decât la competitori. Într-un climat economic marcat de inflație ridicată și o legislație bancară încă incipientă, banca a atras mii de clienți în doar câțiva ani.

Însă succesul aparent ascundea practici financiare riscante. Politica de creditare era extrem de relaxată, iar o parte importantă din portofoliu era direcționată către firme apropiate conducerii sau acționarilor influenți. Auditul intern și controlul riscului erau aproape inexistente. Presa de la mijlocul anilor ’90 a început să dezvăluie împrumuturi fără garanții, plasamente speculative cu banii clienților și retrageri masive de fonduri de către persoane din conducere.

În 1996, banca a intrat în incapacitate de plată. Panica printre deponenți a declanșat un veritabil bank run – oamenii stăteau ore întregi la coadă pentru a-și retrage economiile. Fără lichidități și cu active blocate în credite neperformante, Dacia Felix s-a prăbușit, pierderile fiind estimate la aproximativ 500 milioane de dolari – o sumă uriașă pentru acea perioadă.

Soarta băncii după colaps a fost complicată. În 1997, Dacia Felix a fost preluată de grupul israelian Eurom Bank, care ulterior a devenit Bank Leumi România. În 2018, Bank Leumi a fost cumpărată de First Bank, marcând finalul unei istorii care a început ca un simbol al libertății economice și s-a încheiat ca un avertisment despre riscurile tranziției financiare post-comuniste.

Anchetele penale i-au vizat pe Sever Mureșan, Mircea Horia Hossu – un alt cofondator – și Ioan Sima, președintele executiv al băncii. Rezultatele au fost însă dezamăgitoare: unii au fost condamnați, dar faptele s-au prescris; alții au fugit din țară (cum a fost cazul lui Hossu); alții și-au câștigat procesele. Întrebarea esențială – unde au dispărut banii – a rămas fără răspuns, iar paguba a rămas definitivă.

Banca Columna

În anii ’90, Banca Columna părea un jucător ambițios, cu un acționariat exotic — firma elvețiană Manel Finanz AG, ascunsă în spatele unei simple căsuțe poștale. Dar, în spatele imaginii respectabile, se derulau operațiuni care aveau să-i pecetluiască rapid soarta.

Primele probleme serioase au apărut la sfârșitul lui 1996, când doi mari creditori — CEC și fostul Fond al Proprietății de Stat (FPS) — au introdus cerere de faliment, după ce banca intrase în încetare de plăți. Șocant este că, deși scandalul era public, CEC a mai creditat Columna cu zeci de miliarde de lei, bani din care s-a recuperat mai puțin de un miliard. În total, pierderile statului depășeau 300 de miliarde de lei și peste 10 milioane USD.

BNR documentase deja „mașinațiuni” demne de un scenariu de film: participări în privatizări strategice din „epoca Dima” (Amonil, Azomureș, Turnu Măgurele), asocieri ilegale cu Aeroporturile Otopeni și Băneasa, împrumuturi masive către firme din grupul propriu, sponsorizări obscure și transferuri suspecte în străinătate. Printre marii datornici se număra chiar fosta companie națională de electricitate RENEL.

Pe lista celor implicați apăreau foști apropiați ai familiei Ceaușescu și persoane cu legături în comerțul exterior din perioada comunistă, inclusiv structuri asociate cu spionajul economic. Fostul președinte Eremia Niculae s-a pensionat liniștit, iar alți membri ai conducerii au părăsit țara.

Cazul Columna a devenit emblematic nu doar prin amploarea pierderilor, ci și prin absurditatea procesului de lichidare. În 2003, la șase ani de la încetarea plăților, sediul impunător din Bulevardul Primăverii încă afișa cu litere galbene numele băncii, păzit de doi portari. „S-a împuțit deja cadavrul acestei bănci”, declara atunci viceguvernatorul BNR Mihai Bogza, subliniind că într-o economie funcțională o astfel de situație ar fi imposibilă.

În final, niciunul dintre responsabili nu a fost condamnat. Justiția s-a mișcat încet, valorile creanțelor s-au topit cu inflația, iar România a rămas cu o problemă de imagine și cu o lecție dureroasă: falimentele bancare fără consecințe reale creează teren fertil pentru repetarea istoriei.

Banca Albina

Banca Albina a fost înființată în 1996 și, în doar trei ani, avea să ajungă în faliment, devenind un nou simbol al dezastrului bancar al anilor ’90. Strategia era aparent simplă: populația, încă marcată de experiența Caritas, era atrasă cu dobânzi foarte mari la depozite, mult peste ceea ce ofereau celelalte bănci de pe piață. Banii astfel strânși nu erau însă folosiți pentru creditare prudentă, ci direcționați către împrumuturi acordate fără garanții reale și fără verificarea bonității clienților.

Raportul Societății de Reconversie și Valorificare Active (RVA) arată că patru persoane concentrau aproape 70% din totalul creditelor băncii: cetățeanul italian Giovanni Giovanardi – membru în Consiliul de Administrație și cel mai mare debitor restant, cu datorii de peste 120 de miliarde de lei – alături de Matei Constantin, Constantin Savencu și Dan Ortopelea. Între noiembrie 1997 și aprilie 1998, conducerea băncii a aprobat 57 de credite în valoare totală de peste 35 de miliarde de lei pentru 11 firme, multe dintre ele incapabile să-și ramburseze împrumuturile anterioare. În unele cazuri, contractele de credit erau semnate după virarea banilor, încălcând flagrant normele bancare.

Semnele prăbușirii au apărut încă din toamna lui 1998, când rata creditelor îndoielnice ajunsese la 57%, departe de plafonul maxim de 30% cerut de BNR. Pierderile erau deja de 92 de miliarde de lei, ajungând la 120 de miliarde la finalul anului. Paradoxal, chiar și în primele luni din 1999, banca a mai acordat credite noi de 66 de miliarde de lei, în ciuda restricțiilor impuse de BNR.

În aprilie 1999, BNR a constatat oficial încălcarea legii bancare: Albina se împrumuta pe piața interbancară la dobânzi exorbitante – între 200% și 400% – și plasa acești bani în credite care nu au mai fost returnate niciodată. Falimentul a fost inevitabil, iar lichidarea a fost coordonată de aceeași RVA Insolvency Specialists.

Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare a trebuit să intervină pentru a acoperi pierderile deponenților, însă paguba totală a depășit cu mult ceea ce s-a putut recupera. Procesele penale intentate împotriva foștilor directori, funcționarilor și acționarilor influenți au dus la câteva condamnări, dar multe fapte s-au prescris, iar prejudiciile nu au fost recuperate. Practic, nimeni nu a plătit cu adevărat pentru devalizarea băncii, iar populația a rămas cu o nouă lecție amară despre fragilitatea sistemului bancar din acea perioadă.

Banca Religiilor

Banca Internațională a Religiilor (BIR) a apărut în 1997, cu o denumire neobișnuită și o promisiune la fel de neobișnuită: să devină un liant financiar între instituțiile religioase și economia reală. Numele său îi conferea o aură de seriozitate și moralitate, iar în ochii multor deponenți, părea aproape imposibil ca o „bancă a bisericii” să nu fie sigură. De fapt, BIR era o instituție comercială privată, cu acționari diverși – printre care și persoane cu influență în zona politică și de afaceri – și nu avea o legătură formală cu vreo confesiune religioasă.

Strategia de atragere a clienților era simplă și eficientă: dobânzi peste media pieței, imagine de stabilitate, marketing discret, dar persuasiv. Mulți dintre deponenți erau mici întreprinzători, organizații non-profit sau chiar parohii, convinși că își plasează economiile într-un loc sigur.

În spatele ușilor închise, însă, politica de creditare a BIR era hazardată. Împrumuturile mergeau în bună măsură către firme apropiate acționarilor și conducerii, fără garanții reale și fără o evaluare serioasă a capacității de rambursare. În 1998-1999, problemele de lichiditate au început să devină evidente, iar zvonurile privind situația băncii au determinat tot mai mulți clienți să-și retragă economiile.

BNR a impus restricții, dar acestea au venit târziu. În 2000, BIR a intrat în colaps, lăsând în urmă pierderi masive. Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare a intervenit pentru a acoperi depozitele garantate ale populației, dar sumele totale pierdute depășeau cu mult plafonul de despăgubire.

Investigațiile au scos la iveală un amestec toxic de management defectuos, interese politice și lipsă de supraveghere reală. Mai mulți foști directori și membri ai conducerii au fost trimiși în judecată, însă procesele s-au întins pe ani de zile, iar mare parte din prejudicii nu au mai fost recuperate. La fel ca în cazul Băncii Albina, lecția a fost amară: încrederea, fie ea inspirată de nume, imagine sau promisiuni, nu ține loc de garanții și transparență.

Banca Turco-Română

Înființată în 1994, Banca Turco-Română (BTR) era un proiect comun între statul român și Turkiye İş Bankası, una dintre cele mai mari bănci din Turcia. Ideea era ambițioasă: să devină o punte economică între cele două țări, facilitând comerțul bilateral, atrăgând investiții și oferind servicii financiare adaptate atât clienților români, cât și celor turci. Statul român, prin Bancorex, deținea o parte semnificativă din acțiuni, ceea ce conferea băncii o aură de siguranță în ochii publicului.

În primii ani, BTR a reușit să atragă clienți din zona import-export, mai ales firme implicate în comerțul cu produse industriale și textile. Oferta de credite în valută era atractivă, iar legăturile cu banca-mamă turcă păreau să garanteze stabilitatea.

Realitatea din culise era însă mult mai complicată. Managementul defectuos, lipsa unor proceduri stricte de evaluare a riscului și implicarea politicului în deciziile de creditare au dus la acumularea rapidă de credite neperformante. Unele împrumuturi erau acordate pe criterii de relații personale sau interese de grup, fără garanții suficiente.

La finalul anilor ’90, problemele BTR au început să iasă la suprafață. În 2000, BNR a constatat că banca avea o expunere uriașă pe credite nerecuperabile, depășind cu mult capitalul propriu. Tentativele de redresare prin majorări de capital sau atragerea de noi investitori au eșuat. În 2002, BTR a intrat oficial în faliment.

Lichidarea a fost un proces lung și complicat. Datoriile către deponenți și creditori se ridicau la sute de milioane de dolari, iar recuperările au fost modeste. Statul român, ca acționar, a suportat o parte din pierderi, iar o bună parte a responsabilității a rămas difuză.

Banca Turco-Română este astăzi amintită ca un exemplu de eșec al parteneriatelor internaționale atunci când lipsește un control real și când interesele politice primează în fața logicii economice. În loc să devină o poartă spre noi oportunități, a rămas în istorie drept o ușă închisă brusc, cu pierderi masive pentru toți cei implicați.

Concluzie

Falimentele Băncii Albina, Băncii Religiilor, Băncii Turco-Române și Băncii Columna nu sunt doar episoade izolate din istoria bancară a României, ci piese dintr-un puzzle mai mare: tranziția haotică de la economia centralizată la economia de piață.

Aceste bănci au avut în comun aceleași simptome: creditare fără garanții, conflicte de interese flagrante, implicarea unor personaje controversate din zona politică și de afaceri, lipsa controalelor eficiente și toleranța autorităților față de abateri evidente.

Fondul de Garantare a Depozitelor a acoperit pierderile deponenților, dar costurile au fost plătite de întreaga societate. Cei vinovați au rămas, în mare parte, nepedepsiți, iar mecanismele de prevenție au fost construite lent și adesea doar pe hârtie.

Anii ’90 au fost un teren de test pentru sistemul bancar românesc — un test pe care l-am trecut cu pierderi uriașe. Lecția principală? Transparența, guvernanța solidă și supravegherea eficientă nu sunt opționale. Fără ele, istoria are toate șansele să se repete.