IFRS 13 — Valoarea justă: ce este, cum se defineşte şi unde se aplică

Până la adoptarea IFRS 13 în 2011, aplicabil din 2013, fiecare standard IFRS care cerea evaluarea la valoare justă își definea termenul în mod propriu — uneori cu mici diferențe de nuanță. IAS 16, IAS 39, IAS 40, IFRS 9, IAS 41 — fiecare cu propria sa interpretare.

IFRS 13 a schimbat fundamental această abordare: a creat o singură definiție a valorii juste, un singur cadru de evaluare și cerințe uniforme de dezvăluire valabile pentru toate standardele IFRS. El nu spune când se utilizează valoarea justă, asta rămâne la alte standarde, ci cum se măsoară odată ce s-a decis utilizarea ei.

„Valoarea justă este prețul care ar fi încasat pentru vânzarea unui activ sau plătit pentru transferul unei datorii într-o tranzacție ordonată între participanți de piață la data evaluării.”

O entitate poate deține un activ pe care îl utilizează mai eficient decât un participant tipic de piață — poate are sinergii sau avantaje specifice. Dar valoarea justă ignoră aceste avantaje specifice entității. Ea reflectă prețul pe care l-ar obține un vânzător tipic, nu beneficiile particulare ale acestei entități. Aceasta este diferența fundamentală față de valoarea de utilitate (VIU) din IAS 36, care reflectă tocmai fluxurile de numerar specifice entității.

Valoarea justă nu se ajustează cu costurile de tranzacție (IFRS 13.25). Costurile de tranzacție, precum comisioane broker, taxe notariale sau taxe de transfer, sunt costuri ale tranzacției, nu ale activului în sine. Ele influențează care piață este cea mai avantajoasă pentru compararea piețelor, dar nu intră în calculul valorii juste pe piața aleasă. Excepție: costurile de transport, dacă există, se includ în valoarea justă dacă locația este un atribut al activului.

Evaluatorul nu trebuie să identifice un cumpărător specific real. El construiește un profil al participantului tipic din acea piață și estimează ce preț ar fi dispus acesta să plătească. De exemplu, pentru un teren industrial din Timișoara, participantul de piață tipic este un developer sau investitor industrial activ în zona de vest a României — cu accesul, informațiile și resursele financiare specifice acestui segment.

Cea mai bună utilizare trebuie să fie:

• Fizic posibilă: ține cont de caracteristicile fizice ale activului, cum ar fi locație, mărime și condiție.
• Legal permisă: ține cont de restricțiile legale, cum ar fi zonare, permise și mediu.
• Financiar fezabilă: utilizarea generează randamente adecvate investiției.

Utilizarea actuală a activului de către entitate este prezumată ca cea mai bună utilizare, dacă nu există dovezi clare că participanții de piață ar utiliza diferit activul.

Dacă entitatea utilizează un teren ca parcare, dar participanții de piață l-ar dezvolta rezidențial, valoarea justă reflectă utilizarea rezidențială. Entitatea poate menține activul ca parcare — dar la evaluare, reflectă potențialul de piață. Aceasta este diferența față de valoarea de utilitate (IAS 36) care reflectă fluxurile de numerar specifice entității din utilizarea efectivă.

Entitățile din România care aplică IFRS, cum ar fi băncile supravegheate de BNR, companiile listate pe BVB și subsidiarele ale grupurilor internaționale, sunt obligate să respecte IFRS 13 ori de câte ori un alt standard cere evaluarea la valoare justă.

Cele mai frecvente aplicații practice în România sunt: evaluarea portofoliilor de proprietăți imobiliare, conform IAS 40, evaluarea instrumentelor derivate și a obligațiunilor corporative, conform IFRS 9, evaluarea activelor biologice din agricultură, conform IAS 41, cum ar fi ferme mari și plantații viticole, și evaluarea activelor identificabile în combinările de întreprinderi, conform IFRS 3, în tranzacții M&A.

Evaluatorii autorizați ANEVAR utilizează standardele EVS, European Valuation Standards, și IVS, International Valuation Standards, compatibile, dar nu identice cu IFRS 13. Reconcilierea dintre abordările ANEVAR și cerințele IFRS 13 este un subiect frecvent în practica de audit.

Dacă datoria corespunde unui activ identic deținut de altcineva, de exemplu o obligațiune emisă — activul cumpărătorului este identic cu datoria emitentului, valoarea justă a datoriei se determină din perspectiva activului corespunzător.

Riscul de credit propriu, adică own credit risk, al entității se include în valoarea justă a datoriei. Dacă calitatea creditului entității se deteriorează, valoarea justă a datoriei sale scade — ceea ce poate genera un câștig contabil paradoxal: entitatea se îmbogățește contabil pe măsură ce devine mai riscantă.

Sub IFRS 9, ajustarea pentru riscul de credit propriu la instrumentele financiare, adică DVA — Debit Valuation Adjustment, se recunoaște în OCI, nu în P&L — tocmai pentru a evita efectul contraintuitiv al câștigurilor din deteriorarea propriei bonități. Acesta este un exemplu de cum IFRS 13 și IFRS 9 colaborează pentru un tablou fidel.